Anul 1: începutul războiului Romano - german

În zona europeană de contact a Imperiului Roman cu triburile germanice a început, în acest an 1, ceea ce istoricii au numit ulterior „Immense Bellum” (Marele Război)! Nu a fost vorba de o singură bătălie epică, ci de o campanie de uzură extrem de violentă prin care Imperiul Roman a încercat să „îmblânzească” inima Europei.

Cheruscii, Chattii și Bructerii (unele din cele mai active triburi germanice) avuseseră relații economice destul de bune cu romanii în ultimii ani, dar informațiile strânse în urma comerțului efectuat i-au făcut pe aceștia să suspecteze faptul că Imperiul Roman pregătea o extindere a granițelor sale prin acapararea teritoriilor care aparțineau acestor triburi. Drept urmare, mai multe grupări tribale au început să deschidă conflicte cu reprezentanții romani și chiar să treacă la acțiuni militare, cu caracter local însă.

Guvernator roman în zonă era atunci  Marcus Vinicius, iar comanda militară supremă a unităților romane era încredințată lui Tiberius (viitorul împărat).

Într-un timp relativ scurt, întreaga regiune dintre râurile Rin și Elba a fost cuprinsă de revoltele germanilor.

Velleius Paterculus, un istoric care a luptat personal în aceste campanii, descrie anul 1 ca pe un moment de criză profundă, unde „focul războiului s-a aprins peste tot”.

„Logistica înaintea Gloriei”

Strategia lui Tiberius în anul 1 nu a fost să caute o bătălie în câmp deschis (pe care germanii o evitau), ci să aplice o tactică de sugrumare economică și militară. Romanii au folosit râurile Lippe (Lupia) și Ems (Amisia) ca „autostrăzi” pentru flotă (Classis Germanica). În anul 1, efortul principal a fost fortificarea castrelor de pe aceste râuri pentru a putea lansa atacuri rapide în interiorul pădurilor.

Plecând din aceste castre, trupele romane intrau în satele germanice, ardeau recoltele și confiscau vitele. Scopul era să forțeze triburile să capituleze prin înfometare înainte de venirea iernii.

Războiul de Gherilă

Triburile germane din anul 1 nu erau o armată disciplinată, ci o confederație de războinici feroce care știau să folosească terenul în avantajul lor. Germanii îi atrăgeau pe legionari în zone mlăștinoase sau păduri dese, unde faimoasa formație „testudo” (țestoasa) era inutilă.

Spre deosebire de romani, care preferau luptele pe lumină, triburile germane lansau raiduri nocturne asupra taberelor romane, mizând pe teroarea psihologică.

Castrul Aliso (foto dreapta), punctul fierbinte

În anul 1, tabăra de la Aliso (identificată astăzi de arheologi la Haltern am See) a devenit centrul nervos al rezistenței romane în inima Germaniei.

Era o fortăreață tehnologizată pentru acea vreme, cu ziduri de pământ și lemn, șanțuri adânci și depozite masive de cereale.

Luptele din jurul acestui castru în anul 1 au fost cruciale: dacă Aliso cădea, romanii ar fi fost împinși înapoi peste Rin. Tiberius a reușit să îl mențină, transformându-l într-o bază de „operațiuni speciale”.

Paradoxul Anului 1

Ceea ce este ironic în anul 1 este că Arminius (cel care va măcelări legiunile romane în anul 9) era probabil în acel moment un tânăr ofițer de cavalerie în armata lui Tiberius, învățând chiar de la romani cum să îi învingă mai târziu.